Sfântul Ioan Gură de Aur - despre folosul mărturisirii păcatelor

Vă poftesc, vă rog şi vă implor, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.

Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Si ce a zis ? „Părinte Avraame”, a zis el, “trimite pe Lazar să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi el de aceea acum nu primeşte nici o picătură de apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieşti (Lc. 16, 25).

Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă impor, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.

Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale ?
O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte ele Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi,

ci pentru ca să ne poată ierta.
La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: “Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti ? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea ? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui ? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uită.
„Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu l-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi”. Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.
Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: “nu ca ceilalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: “Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate ? Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ?
Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotărârea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip. În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: “Cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Ps. 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânsele.
Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Versiune românească tradusă şi îngrijită
de Episcopul Roman Melchisedec, 1893

SFANTA TAINA A SPOVEDANIEI, DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM?

Sfanta Taina a Spovedaniei, este momentul in care, intre preot, penitent si Dumnezeu se produce o minune, o mare lucrare tainica. Penitentul sau credinciosul se descarca de pacate cu toata cainta in fata preotului si Dumnezeu, fiind prezent in chip nevazut, il iarta si il dezleaga prin mainile preotului. Dupa ce penitentul si-a spus tot ce avea pe suflet, preotul ii pune mainile pe cap zicandu-i formula: „Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule (N), si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert, si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”. (Vezi Moliftelnic).

In timpul rostirii acestei formule preotul, avand mainile pe capul penitentului, produce impartasirea harului divin, un transfer de energie a Duhului Sfant. Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe adevaratul savarsitor al Tainelor este Mantuitorul Iisus Hristos, iar preotul este iconomul Tainelor Sfinte (I, Cor. 4,1). In cazul Spovedaniei, cel ce primeste marturisirea este Mantuitorul Iisus, iar preotul este doar un martor. Dupa cum citim in Randuielile Sfintei Marturisiri: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta... Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate imi vei spune mie”. Domnul Iisus Hristos Preotul, in virtutea harului primeste spovedania duhovniciei, imparta-seste harul iertarii pacatelor prin dezlegarea ce o face penitentului. Mariei Magdalena si-i iarta pacatele Asadar, Mantuitorul Iisus Hristos, fiind de fata la Taina Sfintei Spovedanii, datorita sincerit atii, caintei si zdrobirii de inima pentru tot raul ce 1-a facut, prin mainile preotului slujitor, il iarta pe cel ce sta in genunchi cu cainta. Deci, cu alte cuvinte, la Taina Sfintei Spovedanii se produc urmatoarele: penitentul se descarca de tot raul acumulat in timp, cu toata cainta; preotul il iarta si il dezleaga prin punerea mainilor, iar harul (energia) Duhului Sfant, in acel timp vine si se revarsa peste acel credincios. De aceea se si simte totdeauna o mare usurare si mangaiere dupa Spovedanie.

DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM?
Omul este prin fire o fiinta sociabila, deci nu poate trai singur. Tot asa de adevarat este faptul ca omul neputand trai singur, nu poate sa stea fara sa comunice cu cineva si, mai ales, sa se deschida
sufleteste aproapelui sau, sa-i spuna pasurile sale. Parca simti o usurare si-o descarcare cand gase sti pe cineva de incredere si i te dest ainuie sti. Durerile si ranile mele sufletesti i le spun lui, el le primeste si ma compatime ste. In acel moment, datorita compatimirii si iubirii persoanei careia m-am dest ainuit, simt o mare liniste si bucurie, simt ca cineva ma mai iubeste, ca nu am fost parasit definitiv; simt o revigorare sufleteasca. Este mare lucru ca in viat a noastra, sa ajungem „sa ne bucuram cu cei ce se bucura si sa ne intristam cu cei ce se intristeaza” (Romani 12, 15). Atunci cand vedem pe cineva ca sufera, sa intram in dialog cu el, sa-1 int arim prin vorbe bune, sa-i luam, cu alte cuvinte, din durerea lui, si sa ne-o insusim noi. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decat acestea este marturisirea in fata duhovnicului. Te destainui in fa ta prietenului, ii spui tot ce ai pe suflet, il doare si pe el, daca tine la tine; iti da, eventual, un sfat sau, mai mult, se roaga pentru tine. Insa, un prieten, oric at de apropiat ar fi, altceva nu are ce sa-ti mai ofere, nu are cu ce sa te mai ajute. Pana aici merge afectivitatea umana. Dar Dumnezeu, prin mila Sa fata de oameni, ne-a daruit un mare ajutor: Sfintele Taine si, in special, Taina Sfintei Spovedanii. La aceast a Sfant a Taina, credinciosul, in afara de faptul ca s-a dest ainuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeste in plus de la duhovnic dezlegarea si iertarea de acele pacate si mai ales primeste o mare putere de a invinge mai departe greutatile vie tii. Primeste energia harului Duhului Sfant prin punerea mainilor preotului. Numai preotul are aceasta imensa putere de a dezlega de pacate si de a impartasi harul Duhului Sfant ca intaritor in viata noastra.
Fara preot si puterea lui sfint itoare nu putem trai o viata crestina sau, daca o traim, suntem ofiliti duhovniceste; traim inconstienti, in irealitate si neadevar. Mantuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Alta cale si adevar nu exista decat in Biserica Sa.
Puterea de a lega si a dezlega, Mantuitorul a dat-o numai Sfintilor Apostoli s i acestia la randul lor episcopilor si preotilor prin hirotonie, prin punerea mainilor pe cap: „Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in ceruri si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a pacatelor o primim numai aici pe pamant si numai de la preoti. Cel mai groaznic lucru este ca cineva sa moara nespovedit, nedezlegat de pacate. Dincolo de mormant nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar ingerii”. De aceea trebuie sa ne spovedim, sa ne descarcam sufleteste, sa alungam tot ce este negativ in fiinta noastra umana. Sa primim dezlegare si iertare de toate pacatele si relele ce le-am facut in viata. Sa primim pe Duhul Sfant, Cel care ne va calauzi in viata de dincolo.

SPOVEDANIA CONTRIBUIE LA VINDECAREA ARBORELUI GENEALOGIC
Fiecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii apropiate ca grad de rudenie formeaza un neam. Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore genealogic difera de la neam la neam. Dupa cum un arbore este sanatos si da nastere altor ramuri sanatoase, dezvoltandu-se foarte frumos, tot astfel se intampla si intr-un neam care este credincios, cu frica lui Dumnezeu si naste alte ramuri sanatoase si credincioase, dezvoltand foarte frumos, in mod normal, acel arbore genealogic. Observam la unii arbori cum incep sa le apara cate o ramura uscata, dupa aceea altele si altele, incet, incet, iar la un moment dat, observam ca o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt timp, el se usuca definitiv, deoarece nu l-a ingrijit nimeni.
Pacatul se transmite de la tata la fiu; ori, acel pacat netratat macina si roade in toti membrii familiei. O buna parte din acei oameni nu-si dau seama de acel lucru si se trezesc dupa ani si ani, dupa generatii peste generatii ca „li s-a cam pierdut neamul”, cum se spune in popor, adica pacatul mostenit in familie si netratat cu Tainele Bisericii a facut ravagii.
Dupa cum medicina recunoaste transmiterea caracterelor (genelor) de la tat a la copil, tot astfel religia recunoaste transmiterea pacatelor de la parinti la copii. Dumnezeu spune, inca din Vechiul Testament, ca pedepse ste pe copii pentru pacatele parintilor pana la al IV-lea neam (Iesire, Cap. 20,5). De aceea, cei ce sunt casatoriti si au copii, trebuie neaparat sa se spovedeasca, sa se curete de acele pacate pentru a nu se transmite copiilor lor. Sa aiba constiinta impacata ca fii lor nu sufera pentru pacatele parintesti. Observam cum foarte multi copii se nasc bolnavi. In cele mai multe cazuri copiii se nasc bolnavi datorita pacatelor parintilor, care nu le-au spovedit si n-au primit dezlegare de ele. Un om pacatos care nu se spovedeste, nu tine randuielile bisericesti: post, rugaciune si il prinde sfarsitul vie tii in acea stare pacatoasa, este o ramura uscata la arborele genealogic al neamului sau. Fiecare membru al unei familii care nu se marturiseste este o ramura uscata din arborele genealogic al neamului sau. Cel mai important remediu pentru vindecarea arborelui este in special Sfanta Spovedanie deoarece aici sunt: curatirea, tratamentul si vindecarea.

CUM TREBUIE SA NE PREGATIM PENTRU A MERGE LA SFANTA SPOVEDANIE?

CAND PUTEM SA NE SPOVEDIM?

Taina Sfintei Spovedanii nu este conditionata de timp sau de loc. Cand simte omul nevoia, atunci poate sa se spovedeasca. In general exist a in Biserica invatatura ca cel putin in cele patru posturi de peste an sa ne spovedim. De ce in cele patru posturi? Pentru ca atunci este timpul cel mai potrivit, omul t ine post si este pregatit pentru Spovedanie. Ne mai putem spovedi in diferite cazuri speciale:
- am avut un necaz mare sau altceva - tinem cateva zile de post (3-4) si ne spovedim, deoarece se poate intampla sa avem un necaz datorita pacatelor pe care le avem si nu le-am spovedit;
- ca nd avem un examen in viata, de asemenea sa ne spovedim si chiar sa ne impartasim cu Sfintele Taine inainte, pentru a primi putere, intelepciune si luminarea mintii;
- cand mergem la spital, la operatie sau tratament, de asemenea este recomandabila Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie. S-a inta mplat si se inta mpla multor oameni ca atunci cand merg la operatie sa le fie ultimul drum in via ta. De aceea trebuie sa fim precauti s i in primul rand sa recomandam celor ce merg la operatii grele sa se spovedeasca neaparat si sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. In aceste cazuri extreme este voie sa se impartaseasca orice om, indiferent de canon si de pacate:
- cand merge femeia gravida la spital pentru nastere, de
asemenea este foarte, foarte recomandabila Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie, deoarece ajuta atat mamei, cat si pruncului pe care-l va naste;
- Spovedania mai este recomandata si atunci cand crestinul pleaca intr-o calatorie indelungata;
- Sfanta Spovedanie este fundamentala atunci cand doi tineri se casatoresc. De aici vin succesul sau insuccesul in casnicie. Daca doi tineri pasesc cu dreptul in casnicie, adica spovedindu-se curat, din copilarie, inainte de cununie si totodata se si impartasesc, va fi bine pentru viitorul lor. Acei ce nu se spovedesc inainte de cununie fac un mare pacat si se lipsesc de un mare dar de la Dumnezeu.

CINE SE POATE SPOVEDI?
In Biserica noastra Ortodoxa exista invatatura ca fiecare om, de la varsta de 7 ani, are pacate personale, si deci, trebuie sa se spovedeasca. Unii se intreaba: ce pacate poate sa aiba un copil? La aceast a intrebare noi raspundem: daca injura de mic si nu este oprit, ce va face cand va fi mare? Sau daca fura lucruri marunte (pare un fapt marunt, dar furtul in sine este o fapta grava) si nu este oprit si mustrat la timp, cand va fi mare poate fi prea tarziu etc. Copiii primesc cea mai puternica educatie la Sfanta Spovedanie si, in plus, lucreaza Duhul Sfant peste ei prin aceasta Taina. O multime de crestini cad in eroarea satanei care-i sfatuieste sa se spovedeasca la batranete. Pe de o parte ei zic ca nu au pacate, iar pe de alt a parte diavolul ii face sa le fie rusine sa se spovedeasca. Si asa trec prin toat a viata fara a se spovedi. Unii ajung sa fie spovediti, altii nu mai apuca. Cel mai groaznic lucru este sa moara cineva nespovedit. Responsabilitatea unui asemenea pacat cade peste toti ai casei. Atunci cand avem pe cineva in familie: tata, mama, unchiul, matusa etc. care nu s-au spovedit niciodata, noi, ca buni crestini, avem obligatia de a-i indruma si sfatui pentru Sfanta Spovedanie. Daca ne dam toata silinta sa-i ajutam, si Dumnezeu ne va ajuta pe noi; insa daca nu ne dam silinta sa-i ajutam, pacatul acela se va rasfra nge peste noi.
Un alt pacat groaznic este a opri pe cineva sa se spovedeasca. Fiecare crestin ortodox botezat, de la 7 ani in sus, trebuie sa se spovedeasca pentru a primi dezlegare si iertare de pacate si pentru a primi harul Duhului Sfant. Nu se pot spovedi la Biserica Ortodoxa cei de alte credinte sau religii; numai daca vor trece de buna voie la Ortodoxie. De asemenea Spovedania este valabila si indispensabila chiar si mantuirii clericilor. Toti calugarii, preotii, episcopii trebuie sa se spovedeasca si ei unii altora pentru a primi dezlegare si iertare. Toti suntem oameni egali si toti trebuie sa ne spovedim „de la vladica la opinca”, de la cer setor pana la savanti sau conducatori de state. Cu sufletul toti suntem egali inaintea lui Dumnezeu.

UNDE TREBUIE SA NE SPOVEDIM?
Fiecare crestin apartine de o parohie si este normal ca fiecare sa mearga si sa se spovedeasca acolo, la parohia de care apartine. Insa Taina Sfintei Spovedanii impune o mare delicatete duhovniceasc a, pe care, din pacate, nu toti preotii o detin. Spovedania trebuie sa o faci dintr-o dragoste si un respect duhovnicesc deosebit fata de cineva. Nu ni se poate impune persoana la care trebuie sa ne spovedim, ci duhovnicul trebuie sa ni-l alegem singuri cu rugaciune, cum spunea parintele Rafail Noica raspunzand la intrebarea unuia care zicea: „Ce sa facem, ca nu avem duhovnic?”, „Sa ne rugam pentru a ne descoperi Dumnezeu duhovnicul! Sa ne nastem duhovnicul!”. Un preot, fiind suparat pe un credincios din parohia sa pentru ca merge sa se spovedeasca la o manastire si nu se spovedeste la el, l-a mustrat si i-a interzis sa nu mai mearga la manastire, zicandu-i: „Esti din turma mea, din parohia mea si Dumnezeu te va intreba la judecata daca te-ai t inut de turma”. Domnul Iisus Hristos si Sf. Nicodim: renasterea la Eu l-as intreba pe acel preot viata prin Duh are are in turma lui vreo 5 - 6.000 de suflete: ce a pastorit pana acum? Cate suflete din parohia lui a indreptat el catre Dumnezeu pana acum? Pe cati i-a facut crestini practicanti? Cati din acei mii de oameni merg la biserica datorita ostenelii lui? Acel om din parohia sa, s-a intors la Dumnezeu datorit a ma nastirii. In general oamenii care merg la manastiri fac cinste si preotului si parohiei respective. In definitiv, fiecare dintre noi crestinii putem sa ne spovedim unde simtim ca suntem pe drumul cel mai bun, unde simtim pace si liniste. Impa rtirea pe turme si pastori in veacul de dincolo va fi alta fata de cea de acum. Vor fi chiar si inversate valorile si responsabilit atile acestui veac. Bunul Dumnezeu sa ne faca si noua parte de mantuire.

CUM TREBUIE SA NE PREGATIM PENTRU A MERGE LA SFANTA SPOVEDANIE?
A tunci cand facem o Spovedanie generala la un preot, trebuie sa tinem 5-6 zile de post. In acele zile sa nu mancam carne, lapte, branza si oua. Sa facem cat mai multe metanii. Sa ne rugam cat mai mult si sa citim daca avem timp si din Psaltire. Sa ne impacam cu cei pe care i-am suparat sau ne-au suparat. Cu cateva zile inainte de Sfanta Spovedanie sa ne facem un examen al constiintei, sa citim dintr-un ghid de Spovedanie pacatele si cele pe care stim ca le-am facut sa le notam pe o hartie pentru a nu le uita (putem foarte bine folosi ghidul din aceasta carte).
In ziua in care mergem la Spovedanie sa citim rugaciunile inainte de Sfanta Spovedanie. Sa citim pacatele din ghidul de Spovedanie si sa le notam pe cele care le-am facut pe o hartie pentru a nu le uita. Cand nu ne impartasim si nu facem o Spovedanie generala, atunci putem sa ne spovedim fara post, numai sa avem pacatele notate pe hartie.

SPOVEDANIA NU TREBUIE FACUTA FORMAL
E xista o multime de oameni care nu sunt constienti de actul spovedaniei sau nu sunt sinceri si merg si ei de ochii lumii sau dintr-un reflex conditionat la preot sa se spovedeasca. Ajungand la preot nu spun mai nimic, nu au nici o cainta pentru greselile pe care le-au facut, nu realizeaza ca sunt in fata lui Dumnezeu si ca se petrece o Taina mare in acel moment. Acei oameni merg la Spovedanie dintr-un formalism si se spovedesc formal. Efectul este acelasi, deoarece se cunoaste ca atunci cand te ostenesti primesti un rezultat, pe loc sau mai tarziu. Iar daca nu te ostenesti real, ci te faci doar ca te ostenesti, cazi in pacatul vicleniei, sireteniei. Pe om poti sa-l inseli, insa pe Dumnezeu niciodata. De aceea, pentru cei care nu sunt sinceri si nu sunt dispus i pentru o Spovedanie cu cainta si cu sinceritate, este recomandabil, deci mai bine, sa nu se spovedeasca in acel moment. Spovedindu-se in acest fel, nu primesc nici iertare de la Dumnezeu si in plus pacatuiesc pentru acel formalism de ochii lumii. In asemenea situatie se gasesc chiar si acei crestini care merg la biserica regulat, insa fara nici o simtire duhovniceasca. Esenta Spovedaniei si efectul ei nu constau intr-o Spovedanie regulata si stereotipa, ci dimpotriva intr-o Spovedanie spontana iesit a din adancul inimii, cu mult a durere si parere de rau.