PACATUL NECREDINTEI
Foarte multi oameni, datorita unor mari necazuri pe care le au in viata si lipsei de experienta si practica bisericeasca, cad in necredinta sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoana care nu crede in existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu cand cineva exceleaza in aceast a atitudine de respingere a bunatatii divine. Sunt momente si momente in via ta. Ispita satanei i i impinge pe unii sa nu mai creada in Dumnezeu. Bine ar fi sa se intoarca, sa-i lumineze Dumnezeu si sa-si observe pacatul. Bunul Dumnezeu, in orice moment, ca un parinte asteapta sa ne intoarcem s i sa-i recunoastem paternitatea. Cei care imbatranesc in necredinta sunt de compatimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o speranta, un ajutor efectiv pe care-l simti doar daca nu-i alterata simtirea, este un sens al vietii noastre pamantesti. Ce rost ar mai avea Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan XX, 29) viata noastra, ce rost ar mai avea ratiunea noastra care ne face sa fim stapanitori ai acestei lumi daca nu credem in Dumnezeu?! Necredinta in Dumnezeu este o autointunecare, o autoindobitocire. Animalul nu are minte, insa omul o are si nu o valorifica cum spune psalmistul David: „Omul, i n cinste fiind, n-a priceput si s-a alaturat dobitoaceler celor fara de minte” (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui sa se asemene animalelor celor care nu au minte. Toata viata trebuie sa luptam cu gandul ce ne vine referitor la necredinta in Dumnezeu si sa-1 alungam. La acest pacat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasa din copilarie, cei care nu au un exemplu de credinta in familie (parinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangenta cu Tainele Bisericii etc.
Foarte multi oameni, datorita unor mari necazuri pe care le au in viata si lipsei de experienta si practica bisericeasca, cad in necredinta sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoana care nu crede in existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu cand cineva exceleaza in aceast a atitudine de respingere a bunatatii divine. Sunt momente si momente in via ta. Ispita satanei i i impinge pe unii sa nu mai creada in Dumnezeu. Bine ar fi sa se intoarca, sa-i lumineze Dumnezeu si sa-si observe pacatul. Bunul Dumnezeu, in orice moment, ca un parinte asteapta sa ne intoarcem s i sa-i recunoastem paternitatea. Cei care imbatranesc in necredinta sunt de compatimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o speranta, un ajutor efectiv pe care-l simti doar daca nu-i alterata simtirea, este un sens al vietii noastre pamantesti. Ce rost ar mai avea Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan XX, 29) viata noastra, ce rost ar mai avea ratiunea noastra care ne face sa fim stapanitori ai acestei lumi daca nu credem in Dumnezeu?! Necredinta in Dumnezeu este o autointunecare, o autoindobitocire. Animalul nu are minte, insa omul o are si nu o valorifica cum spune psalmistul David: „Omul, i n cinste fiind, n-a priceput si s-a alaturat dobitoaceler celor fara de minte” (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui sa se asemene animalelor celor care nu au minte. Toata viata trebuie sa luptam cu gandul ce ne vine referitor la necredinta in Dumnezeu si sa-1 alungam. La acest pacat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasa din copilarie, cei care nu au un exemplu de credinta in familie (parinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangenta cu Tainele Bisericii etc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu